Spicuiri prin...amintiri (I)

Stăteam la un pahar de amintire cu nevastă-mea si mi-am dat seama cât de mult imi lipsesc poveştile despre copilăria mea, de altfel una foarte năbădăioasa. De unde să încep? De unde imi aduc aminte.
Ştiu, din spusele părintilor, ca am copilărit mai mult la ţara, la bunici, că m-au mai ţinut si naşii soră-mii care mi-au aplicat si prima tunsoare "a la pârnăiaşi" pentru întarirea firului de par. Părintii mei au fost toata viaţa ingineri si au petrecut-o pe câmpurile patriei cu copiii dupa ei, bineinteles, că aşa era sistemul. Cand aveam vreo 3 ani m-am trezit ca locuiesc intr-un cătun, in Moldova, de vreo cateva case, care-si spunea IAS Vetrişoaia. Cine era pe-acolo? Doar noi, oamenii (specialiştii si prăpădiţii), animalele partidului (ovinele si bovinele) si ştabii. Un cătun atat de micuţ ca mi-era frica sa trag o băşina fiindca auzea paznicul de la ferma. Noi, copiii, ce stiam? Doar joaca. Părinţii? Doar muncă, si chefuri cateodata. Se lasa cu bauta adevarata.
Tin minte ca aveam o casa de la partid, un fel de duplex fiindca in jumatea ailalta mai stateau niste ingineri. Era asa de frumos ca de poftă, eu si sor-mea mâncam găinaţul uscat de pe sârma de rufe. Ne vizitau si vulpile, mai ales noaptea, si pe la cuştile cu găini, ca si-a dat seama taică-miu ca nu-i bun de păsăricultor. O ţin minte, in prostia mea, pe Floricica, atat de voluminoasa si voluptoasa ca o vaca de prăsila. Era vecina noastra, pe care o bălăcaream de cate ori aveam ocazia. Asta, până cand m-a salvat din ghearele unui monstru. De fapt o omidă cat palma de grasă, care-si gasise culcuş in coama mea bruneta. Floricica a avut curajul de a o smulge din părul meu inainte de a apuca sa ma piş pe mine si a aruncat-o in foc, moment in care am decis sa-mi respect salvatorul pentru tot restul vietii.
Tin minte ca Bârcă, un pişpirel de pe-acolo era vestit cum c-ar deţine o avere in stomac formată doar din monede de 5 si 25 de bani cu tractor si soare pe ele, bineînţeles. Şi, am incercat să mai rotunjesc veniturile familiei prin economisirea la stomac. Da' de unde frate, că mi-a fost rău de nu ştiam unde să mă mai ascund.
Am fost mămos, recunosc că altfel nu ajungeam unde sunt acum. Pe vremea aia se ţineau şedinţe de partid până la 10 noaptea, iar noi rămâneam acasa cuminţi până se gândeau ăia să le de-a drumul. Atât de cuminti, încât la 3 anisori am reusit să parcurg 1 km prin zăpadă, desculţ si doar in pijamale, de unul singur până la birourile partidului, unde am zărit-o pe maică-mea pe fereastra. Moment în care m-am liniştit şi am decis să mă culc în locul câinelui, pe preşul de la intrare, doar doar or da ăia peste mine când s-o termina paranghelia. Lucru şi făcut, doar că eu eram ingheţat bocnă, dar viu, cu câinele încolăcit in jurul meu, care încercase să-şi recâştige poziţia pentru somn.
Peste vreo 2 ani am fost nevoiţi să părăsim ferma minunată şi să ne mutăm la o alta unde am continuat seria de aventuri năstruşnice pe care vi le voi povesti într-o alta seara.
Noapte buna...