Spicuiri prin...amintiri (II)

Mi-aduc aminte ca ne-am mutat la o fermă imensa, una dintre cele mai impresionante ale lui Ceauşescu. Cu mii de hectare de pământ, mii de capete de vite si o baza furajeră imensa.
Eram destui copii pe acolo, asa ca nu lipseau scenele de hohote si cele de plâns la mămica-n poală. Aveam, pe la 5 ani, o gagică cu care mă furişam pe la atelierul mecanic ca sa ne giugiulim. Ce ştiam eu atunci? A fost o vârsta critica in acea perioadă: am tras primul fum de ţigară de la un chiştoc de Carpaţi aruncat pe jos de muncitorii lu` maica-mea, m-am urcat pe o bicicleta de oameni maturi si mi-am terminat ouţele pâna s-au facut vineţii în încercarea de a invăţa sa pedalez, era sa mă inec in iazul cu peşte unde era taica-miu inginer din dorinţa de a mă sui pe şalupa de tuns stuf, am căzut de pe leaganul unde ma dădeam peste cap si doar o minune a facut sa nu crăp.
Cea mai tare fază a fost atunci cand eu si gagica-mea de 4 ani ne-am retras sub o combină(utilajul care treiera grâul), cu păturica roz a lu` sora-mea, cu bombonele si brifcor. A fost prima mea semiexperienţă sexualâ, fiindca nu am reuşit decât sa o dezbrac pe fătucă si s-o pipăi eventual. Nu ma judecaţi fiindca am avut acordul fetei si, oricum, cred că îi făcea plăcere să se joace de-a mama şi de-a tata. Problema este ca se facuse intuneric si ne căutau disperaţi părintii, care instituiseră si o celulă de criză, cu toate farurile de la maşinile agricole aprinse. Am apărut relaxaţi ca doi indragostiţi de sub combină şi am incercat sa nu dam detalii intime ale aventurii noastre, chiar daca bătaia pe care am primit-o a avut drept scop scoaterea la iveală a unor declaratii picante. Atunci s-a petrecut si primul eşec in dragoste, fiind ultima oara când am mai putut s-o ating pe fătucă. Eu am trecut cu bine peste despărţirea forţată, dar ea a luat o doza mica de medicamente. Din greseală, bineînteles, fiindca pastilele aveau culoarea roz, erau aruncate pe jos şi semănau cu nişte bombonele. Şi fetii îi plăceau bombonelele. In cele din urmă s-a mutat de la ferma, la oras unde i-am pierdut urma.
La ferma Râşeşti, că aşa se cheamă locul cu pricina, am avut o copilarie fericită, înconjurat de natură, de oameni prietenoşi şi de nişte părinţi minunaţi.
Peste 2 ani a trebuit să ajung şi eu la oraş ca să mă şcolesc.
Alte aventuri şi acolo. Dar alta dată...